O problemă extrem de importantă- care lovește și
institutul și orice firmă particulară cu profil de SSM- este ”De unde facem
rost de bani ?”. Vom încerca în acest material să enumerăm câteva posibilități
de finanțare.
În primul rând trebuie să
spunem că finanțările din partea statului român vor fi din ce în ce mai puține
și mai greu de obținut. Pentru mulți poate că a fost o lecție cea cu
minimis-urile de securitate și cu alte programe POSDRU-fonduri Europene- care
s-au dus nu știm unde și nu știm pe ce. Dacă vor mai exista astfel de alocări
poate că n-ar fi rău ca responsabilii din Minister să țină seama de faptul că
există un Institut- care are și expertiza și competențele necesare pentru a
ghida nu numai un astfel de program dar și implementările particulare.
Fondurile de cercetare sunt iarăși foarte greu de accesat atâta timp cât nu vor
fi separate în mod clar cele destinate cercetării propriu-zise de fondurile pentru cercetarea
universitară- care are șansa să câștige toate aceste proiecte datorită
experților ”externi”. Atunci când nu există experți de specialitate în domeniul
SSM care să facă parte din ”listă” este evident că SSM-ul va pierde- cu cea mai
mare bunăvoință manifestată de niște experți în teoria literaturii care
evaluează niște proiecte specifice SSM.
Ce face restul UE ? În
Germania- de exemplu- există asociațiile profesionale care sunt o structură
care include absolut toate unitățile dintr-un domeniu de activitate cum ar fi
cel al construcțiilor- care asociații țin funcțional un institut omolog INCDPM-
institut care pentru banii primiți
acordă consultanță (în afara activității de cercetare propriu-zise)
atunci când aceasta este solicitată. O astfel de abordare ar fi normală și în
România- dar nu putem decât să sperăm . O abordare mai realistă ar fi trecerea
cercetării organizate în institutele naționale pe regie- cu alte cuvinte
certificarea personalului de cercetare și plata acestuia în regim de funcționar
public. În așteptarea unei astfel de rezolvări, bazată pe bun simț- să
investigăm câteva alte opțiuni.
În primul rând trebuie să
observăm că piață există. Problema acestei piețe este refuzul multora din
managerii de unitate economică să
observe că domeniul SSM este un domeniu real și semnificativ pentru
întreprinderea pe care o gestionează- chiar
dacă n-au avut nici un fel de accident de muncă. În acest sens, domeniul
Sănătății și Securității în Muncă trebuie să includă și controlul pierderilor-
adică ceea ce este cunoscut ca ”loss
control” în literatura de specialitate. Odată inclus acest domeniu- SSM se
transformă dintr-o lecție uneori destul de plicticoasă despre accidente care se
produc mereu la alții în ceva extrem de concret care se produce în orice fel de
unitate economică. Un serviciu- intern sau extern- de SSM trebuie neapărat să
se ocupe și de acest aspect. ”Reducem pierderile dvs. Protejăm angajații dvs.”
poate fi sloganul unei astfel de unități.
Pe termen scurt,
fondurile pentru SSM pot proveni din 2 surse:
1. cursuri de informare,
formare, specializare;
2. publicații;
1.CURSURI DE INFORMARE, FORMARE ȘI
SPECIALIZARE
Literatura internațională
arată că una din primele forme de ”rezistență” la riscurile operaționale o
reprezintă cursurile.
Lucrătorii trebuie:
-informați cu privire la
condițiile de muncă și riscurile la care se expun;
-formați- pentru ca să-și
poată asigura securitatea individuală și colectivă- apropo de aceste riscuri;
-specializați- pentru ca
pe lângă asigurarea securității proprii să fie capabili să elimine sau să
reducă aceste riscuri la un nivel ALARP- reducând astfel și pierderile în
sistemul unității economice.
Experiența INCDPM arată
că atâta timp cât cursurile susținute au fost cursuri de interes- respectiv
evaluarea riscurilor și a securității – în perioada 1996- 2000- au existat
clienți și chiar un profit din aceste cursuri.
După ce au fost introduse
forțat alte n cursuri- ca și preambul obligatoriu la cursul de evaluare-
numărul de clienți a scăzut spre 0.
O altă greșeală făcută a
fost implementarea unor standarde
profesionale care n-au ținut seama de două aspecte esențiale:
a. nu oricine poate susține aceste cursuri. Așa cum nu orice inginer poate
preda Rezistența Materialelor. Faptul că ești format la un curs de 80 de ore nu
înseamnă absolut nimic.
b. orice curs serios trebuia să se încheie nu numai cu un proiect de
implementare dar și cu o perioadă de practică de minim 1 an- perioadă
desfășurată sub mentoratul susținătorului de curs. Evaluatorii de calitate au o
astfel de perioadă- și normal ar fi ca și evaluatorii și managerii SSM să o aibă.
Figura următoare dă o
schemă de implementare a unor astfel de cursuri.
Cel care implementează
cursurile are două variante de acțiune:
a. dacă pleacă de pe poziții de monopol- el poate impune pieței o structură
de cursuri- este cazul INCDPM între 1996-2000;
b. dacă el pleacă de pe o poziție de subordonare- fiind doar unul din
mulții concurenți pe piață- el trebuie să facă o analiză de piață. Analiza de
piață de la ora actuală ne arată că există două soluții de acțiune:
b.1. cursuri certificate prin valoarea susținătorului de curs- sunt
cursurile TUV care nu urmăresc întotdeauna echivalarea cu sistemul formal
existent la o anumită oră;în condițiile în care susținătorul de curs are un
suport European- cum ar fi de exemplu Eu-VRI (insitutul European pentru
Managementul Virtual al Riscurilor) sau o universitate (de exemplu Steinbeiss) –sau
pur și simplu susține cursuri care vor avea în final certificarea TUV- el își poate permite să ignore sistemul
complicat și defectuos funcțional la această oră în România;
b.2. Cursuri certificate prin sistemul formal de certificare- se bazează pe
standardele profesionale care sunt făcute nu exact la cea mai grozavă calitate-
dovadă că foarte puține standarde au autori de la institut, inspecție sau
minister. Un astfel de curs ”păcătuiește” așa cum s-a arătat și înainte prin
faptul că studentul nu are ca obiectiv final realizarea unui proiect care să
arate ce a înțeles și ce competențe și-a format- ci doar un examen la fel de
formal. În plus, fără o experiență de minim 1 an- și doar pe baza unor hârtii-
se poate da o astfel de calificare. Plecând de la ideea că toate părțile
implicate dau dovadă de bunăvoință- cel care iese pe piața SSM după 80 de ore
de curs- nu are experiența necesară- și nci competențele (care se formează în
timp) pentru a desfășura activitatea de SSM- așa că în cel mai bun caz el se va
baza pe șansă și pe experiența din unitatea economică- pentru ca să nu se
producă accidentări. Categoric că legea trebuie schimbată astfel încât să
includă și o experiență reală de implementare- la finalul cursurilor cât și o
perioadă de mentorat.
Analiza de piață arată că
există cerere- dar atâta timp cât nu există o poziție de monopol- care ar fi
normală pentru un institut ca INCDPM- trebuie mers pe cerințele beneficiarilor-
din care să se dezvolte un plan de specificații.
Câteva din cerințele beneficiarilor
sunt listate în continuare:
- cursuri la un nivel de calitate European, cu conținut actualizat
pentru 2014;
- cursuri cu un preț cât mai scăzut în condițiile în care output-ul (calificarea obținută) nu este extraordinară. Prețul unui curs de o săptămână n-ar trebui să se ridice peste 600 de lei.
- cât mai mult conținut util- teoriile sunt frumoase- dar în majoritatea
cazurilor inutile- la fel ca și legislația care n-are sens să fie predată
la curs- atunci când poate fi consultată fie în scris, fie în multe baze
de date. Cursanții doresc să învețe ceva care poate fi aplicat imediat și
le poate aduce avantaje cât mai rapid;
- finalizarea cursului să se facă cu un proiect sau cu un alt tip de
aplicație practică; pedagogia a dovedit de foarte mult timp că examenele
sunt niște forme relative de verificare; studentul învață pentru un examen
în mod intensiv- după care, datorită mecanismelor cerebrale- la fel de
intensiv uită ce a învățat. Spre deosebire de examen- proiectul nu implică
memorarea- dar dovedește competențele formate în timp, poate fi util la
locul de muncă al studentului și
poate conduce la rândul său la dezvoltări viitoare.
Din experiența proprie a
ultimilor 10 ani- atât pe plan intern cât și extern- pot preciza că:
a. un curs nu trebuie să
dureze niciodată mai mult de 6 ore/zi, 4
zile curs+1 zi susținere proiect; chiar și la 6 ore de expunere- indiferent de
calitatea profesorului- un curs are tendința să devină plictisitor. Împărțirea
zilei în 2- incluzând eventual și o masă caldă- este nefericită- după masă
studenții au o activitate minimală;
b. conținutul teoretic al
cursului este bine să existe deja- on-line. Studenții trebuie să-l poată aplea
când doresc și de pe ce suport doresc. De asemenea, studenții ar trebui să aibă
posibilitatea să descarce și să stocheze acest curs pe sistemele lor IT.
c. În cadrul cursului
propriu-zis (prezența la clasă ) trebuie făcute cât mai multe aplicații, studii
de caz și rezolvate părți din proiect.
d. studenții trebuie
implicați- într-o măsură cât mai mare- în activitate. Ei trebuie să vină cu
structurile contextuale proprii- pe care să le dezvolte în interacțiune cu
ceilalți studenți. Nici un student n-ar trebui să discute lucruri ”la modul
general”- cu atât mai mult profesorul .
Figura 1. Schemă de implementare a unor structuri
de curs SSM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu