joi, 20 noiembrie 2014

DE UNDE FACEM ROST DE FONDURI PENTRU SSM -1?

O problemă  extrem de importantă- care lovește și institutul și orice firmă particulară cu profil de SSM- este ”De unde facem rost de bani ?”. Vom încerca în acest material să enumerăm câteva posibilități de finanțare.
În primul rând trebuie să spunem că finanțările din partea statului român vor fi din ce în ce mai puține și mai greu de obținut. Pentru mulți poate că a fost o lecție cea cu minimis-urile de securitate și cu alte programe POSDRU-fonduri Europene- care s-au dus nu știm unde și nu știm pe ce. Dacă vor mai exista astfel de alocări poate că n-ar fi rău ca responsabilii din Minister să țină seama de faptul că există un Institut- care are și expertiza și competențele necesare pentru a ghida nu numai un astfel de program dar și implementările particulare. Fondurile de cercetare sunt iarăși foarte greu de accesat atâta timp cât nu vor fi separate în mod clar cele destinate cercetării  propriu-zise de fondurile pentru cercetarea universitară- care are șansa să câștige toate aceste proiecte datorită experților ”externi”. Atunci când nu există experți de specialitate în domeniul SSM care să facă parte din ”listă” este evident că SSM-ul va pierde- cu cea mai mare bunăvoință manifestată de niște experți în teoria literaturii care evaluează niște proiecte specifice SSM.
Ce face restul UE ? În Germania- de exemplu- există asociațiile profesionale care sunt o structură care include absolut toate unitățile dintr-un domeniu de activitate cum ar fi cel al construcțiilor- care asociații țin funcțional un institut omolog INCDPM- institut care pentru banii primiți  acordă consultanță (în afara activității de cercetare propriu-zise) atunci când aceasta este solicitată. O astfel de abordare ar fi normală și în România- dar nu putem decât să sperăm . O abordare mai realistă ar fi trecerea cercetării organizate în institutele naționale pe regie- cu alte cuvinte certificarea personalului de cercetare și plata acestuia în regim de funcționar public. În așteptarea unei astfel de rezolvări, bazată pe bun simț- să investigăm câteva alte opțiuni.
În primul rând trebuie să observăm că piață există. Problema acestei piețe este refuzul multora din managerii de unitate economică  să observe că domeniul SSM este un domeniu real și semnificativ pentru întreprinderea pe care o gestionează- chiar dacă n-au avut nici un fel de accident de muncă. În acest sens, domeniul Sănătății și Securității în Muncă trebuie să includă și controlul pierderilor- adică ceea ce este cunoscut ca ”loss control” în literatura de specialitate. Odată inclus acest domeniu- SSM se transformă dintr-o lecție uneori destul de plicticoasă despre accidente care se produc mereu la alții în ceva extrem de concret care se produce în orice fel de unitate economică. Un serviciu- intern sau extern- de SSM trebuie neapărat să se ocupe și de acest aspect. ”Reducem pierderile dvs. Protejăm angajații dvs.” poate fi sloganul unei astfel de unități.
Pe termen scurt, fondurile pentru SSM pot proveni din 2 surse:
1. cursuri de informare, formare, specializare;
2. publicații;

1.CURSURI DE INFORMARE, FORMARE ȘI SPECIALIZARE


Literatura internațională arată că una din primele forme de ”rezistență” la riscurile operaționale o reprezintă cursurile.
Lucrătorii trebuie:
-informați cu privire la condițiile de muncă și riscurile la care se expun;
-formați- pentru ca să-și poată asigura securitatea individuală și colectivă- apropo de aceste riscuri;
-specializați- pentru ca pe lângă asigurarea securității proprii să fie capabili să elimine sau să reducă aceste riscuri la un nivel ALARP- reducând astfel și pierderile în sistemul unității economice.
Experiența INCDPM arată că atâta timp cât cursurile susținute au fost cursuri de interes- respectiv evaluarea riscurilor și a securității – în perioada 1996- 2000- au existat clienți și chiar un profit din aceste cursuri.
După ce au fost introduse forțat alte n cursuri- ca și preambul obligatoriu la cursul de evaluare- numărul de clienți a scăzut spre 0.
O altă greșeală făcută a fost implementarea unor standarde  profesionale care n-au ținut seama de două aspecte esențiale:
a. nu oricine poate susține aceste cursuri. Așa cum nu orice inginer poate preda Rezistența Materialelor. Faptul că ești format la un curs de 80 de ore nu înseamnă absolut nimic.
b. orice curs serios trebuia să se încheie nu numai cu un proiect de implementare dar și cu o perioadă de practică de minim 1 an- perioadă desfășurată sub mentoratul susținătorului de curs. Evaluatorii de calitate au o astfel de perioadă- și normal ar fi ca și evaluatorii și managerii SSM să o aibă.
Figura următoare dă o schemă de implementare a unor astfel de cursuri.
Cel care implementează cursurile are două variante de acțiune:
a. dacă pleacă de pe poziții de monopol- el poate impune pieței o structură de cursuri- este cazul INCDPM între 1996-2000;


b. dacă el pleacă de pe o poziție de subordonare- fiind doar unul din mulții concurenți pe piață- el trebuie să facă o analiză de piață. Analiza de piață de la ora actuală ne arată că există două soluții de acțiune:

b.1. cursuri certificate prin valoarea susținătorului de curs- sunt cursurile TUV care nu urmăresc întotdeauna echivalarea cu sistemul formal existent la o anumită oră;în condițiile în care susținătorul de curs are un suport European- cum ar fi de exemplu Eu-VRI (insitutul European pentru Managementul Virtual al Riscurilor) sau o universitate (de exemplu Steinbeiss) –sau pur și simplu susține cursuri care vor avea în final certificarea TUV-  el își poate permite să ignore sistemul complicat și defectuos funcțional la această oră în România;

b.2. Cursuri certificate prin sistemul formal de certificare- se bazează pe standardele profesionale care sunt făcute nu exact la cea mai grozavă calitate- dovadă că foarte puține standarde au autori de la institut, inspecție sau minister. Un astfel de curs ”păcătuiește” așa cum s-a arătat și înainte prin faptul că studentul nu are ca obiectiv final realizarea unui proiect care să arate ce a înțeles și ce competențe și-a format- ci doar un examen la fel de formal. În plus, fără o experiență de minim 1 an- și doar pe baza unor hârtii- se poate da o astfel de calificare. Plecând de la ideea că toate părțile implicate dau dovadă de bunăvoință- cel care iese pe piața SSM după 80 de ore de curs- nu are experiența necesară- și nci competențele (care se formează în timp) pentru a desfășura activitatea de SSM- așa că în cel mai bun caz el se va baza pe șansă și pe experiența din unitatea economică- pentru ca să nu se producă accidentări. Categoric că legea trebuie schimbată astfel încât să includă și o experiență reală de implementare- la finalul cursurilor cât și o perioadă de mentorat.
Analiza de piață arată că există cerere- dar atâta timp cât nu există o poziție de monopol- care ar fi normală pentru un institut ca INCDPM- trebuie mers pe cerințele beneficiarilor- din care să se dezvolte un plan de specificații.

 Câteva din cerințele beneficiarilor sunt listate în continuare:

  • cursuri la un nivel de calitate European, cu conținut actualizat pentru 2014;
  • cursuri cu un preț cât mai scăzut  în condițiile în care output-ul (calificarea obținută) nu este extraordinară. Prețul unui curs de o săptămână n-ar trebui să se ridice peste 600 de lei.
  • cât mai mult conținut util- teoriile sunt frumoase- dar în majoritatea cazurilor inutile- la fel ca și legislația care n-are sens să fie predată la curs- atunci când poate fi consultată fie în scris, fie în multe baze de date. Cursanții doresc să învețe ceva care poate fi aplicat imediat și le poate aduce avantaje cât mai rapid;
  • finalizarea cursului să se facă cu un proiect sau cu un alt tip de aplicație practică; pedagogia a dovedit de foarte mult timp că examenele sunt niște forme relative de verificare; studentul învață pentru un examen în mod intensiv- după care, datorită mecanismelor cerebrale- la fel de intensiv uită ce a învățat. Spre deosebire de examen- proiectul nu implică memorarea- dar dovedește competențele formate în timp, poate fi util la locul de muncă al studentului  și poate conduce la rândul său la dezvoltări viitoare.
Din experiența proprie a ultimilor 10 ani- atât pe plan intern cât și extern- pot preciza că:

a. un curs nu trebuie să dureze niciodată mai mult de 6 ore/zi,  4 zile curs+1 zi susținere proiect; chiar și la 6 ore de expunere- indiferent de calitatea profesorului- un curs are tendința să devină plictisitor. Împărțirea zilei în 2- incluzând eventual și o masă caldă- este nefericită- după masă studenții au o activitate minimală;

b. conținutul teoretic al cursului este bine să existe deja- on-line. Studenții trebuie să-l poată aplea când doresc și de pe ce suport doresc. De asemenea, studenții ar trebui să aibă posibilitatea să descarce și să stocheze acest curs pe sistemele lor IT.

c. În cadrul cursului propriu-zis (prezența la clasă ) trebuie făcute cât mai multe aplicații, studii de caz și rezolvate părți din proiect.

d. studenții trebuie implicați- într-o măsură cât mai mare- în activitate. Ei trebuie să vină cu structurile contextuale proprii- pe care să le dezvolte în interacțiune cu ceilalți studenți. Nici un student n-ar trebui să discute lucruri ”la modul general”- cu atât mai mult profesorul .



Figura 1. Schemă de implementare a unor structuri de curs SSM


Niciun comentariu: